Poti citi Oceanul de la capatul aleii intr-o dupa-amiaza. Intri in prima librarie mai acatari, preferabil dotata cu o cafenea/ceainarie, sustragi un volum de pe rafturi si pentru cateva ore inoti prin amintirile copilariei. Nici macar nu trebuie sa fie copilaria ta. Totul e in paginile lui Gaiman. Usor diferit, cu fantasticele sale metafore si sclipiri de imaginatie, dar atat de familiar in materie de dezghetare emotionala. Desi povestea are drept protagonist un copil ea nu pare destinata copiilor ci tocmai adultilor care poate au uitat cum era sa fii copil. Cum era sa lasi lumea exterioara sa te uimeasca si sa te sperie in acelasi timp, cum inventai povesti pentru fiecare lucru pe care nu-l intelegeai pe deplin, cum te refugiai in lumea cartilor si a jocurilor, cum cautai explicatii logice la adultii din jur, la oamenii mari, si cum vorbele lor iti pareau de multe ori criptice.
Cartea e in esenta o aventura a unui pusti de 7 ani confruntat cu lucruri dincolo de puterea lui de intelegere. Sinuciderea chiriasului care se mutase in camera lui in clipa cand parintii sai au inceput sa aibe probleme financiare ii deschide pustiului o fereastra catre o lume fantastica, dincolo de cortina realitatii, o lumea in care fapturi de cosmar speculeaza orice ocazie ivita pentru a se strecura intre noi. O asemenea creatura se intrupeaza chiar in familia pustiului, sub forma unei guvernante perfide numita Ursula Monkton, o “zdreanta” cu chip de femeie care-i seduce tatal si sora cu afabilitatea ei prefacuta. Ori poate asta e doar o metafora intunecata pentru a masca un lucru banal ca infidelitatea. Dorind sa scape insa de piaza rea copilul fuge si se ascunde la ferma prietenei lui de 11 ani, Lettie Hempstock, care pare sa fie mult prea familiarizata cu asemenea mistere ale creatiei. Acolo va descoperi secretul Oceanului de la capatul aleii si adevarata masura a prieteniei: capacitatea de sacrificiu.
“Eram un baiat de sapte ani. Picioarele imi erau zgariate si sangerau. Tocmai facusem pe mine. Iar faptura care plutea deasupra mea era uriasa si lacoma si voia sa ma duca in pod, iar cand avea sa se plictiseasca de mine urma sa-l faca pe tati sa ma ucida.Faptul ca Lettie Hempstock ma tinea de mana imi dadea curaj. Dar Lettie era doar o fetita, chiar daca destul de mare, chiar daca avea unsprezece ani si chiar daca avea unsprezece ani de multa, multa vreme. Ursula Monkton era adult. Nu conta, in acel moment, ca era personificarea fiecarui monstru, fiecarui cosmar, fiecarei vrajitoare. Era adult, iar cand adultii se cearta cu copiii, castiga intotdeauna..”
Oceanul... lui Neil Gaiman e o foarte patrunzatoare si plina de magie ocheada aruncata asupra copilariei, bogat ilustrata cu personaje simbol, situatii limita, mister, scene de dramatism, bucurie si tristete, conflicte adulti-copii realist evocate si intrebari (pre)mature despre identitate si maturizare puse cu vocea autentica a unui copil putin mai destept decat cei de varsta lui. Lectura ei a fost unul din cele mai bune lucruri pe care-l puteam face intr-o zi de concediu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?