Pe drum cu Jack Kerouac

"Matusa mea spunea ca-mi pierd timpul cu Dean si gasca lui. Stiam ca nu e asa. Viata e viata si oamenii sunt oameni."

N-am mai citit o alta carte care sa ma faca atat de mult sa vreau sa ma sui in masina si sa plec la drum ca On The Road, ‘jurnalul de calatorie’ fictional-biografic a lui Jack Kerouac. Ritmul e atat de frenetic si de exuberant incat te contamineaza cu o pofta de viata la viteza dementiala, traita haotic, nepasator si intr-o permanenta miscare dintr-un loc in altul. Cartea asta efectiv te face s-o lasi din maini la fiecare doua pagini pentru a iesi din casa si a experimenta pe propria piele naivitatea si libertatea personajelor din ea. Lucrul acesta, surprinzator, nu se datoreaza unei curiozitati turistice brusc atatate de vreo enumerare a locurilor vizitate ci fantasticei autenticitati a experientelor descrise de autorul-narator. Felul in care sunt expuse intamplarile e visceral, dezorganizat si de o sinceritate emotionanta, intocmai ca o conversatie in viu grai cu un om intors dintr-o lunga calatorie care vrea sa-ti impartaseasca toata experienta dintr-o data.

"Nu aveam nimic de oferit nimanui, doar propira mea confuzie.
Petrecerile erau gigantice. Intr-un apartament de la subsol, de pe strada 90 Vest, erau cel putin o suta de persoane. Oamenii se revarsau in despartiturile din pivnita, aflate linga horn. Se intampla cate ceva in fiecare ungher, pe fiecare pat si canapea - nu o orgie , ci o petrecere de Anul Nou, cu tipete dezlantuite si muzica turbata la radio. Se afla acolo chiar si o chinezoaica. Dean alerga ca Groucho Marx de la un grup la altul, vrind sa cunoasca pe toata lumea. Din vreme-n vreme, luam masina si mai aduceam alti invitati."

Romanul e construit in jurul lui Sal Paradise (alter ego al lui Kerouac) si parcurge cativa ani din perioada sa de ratacitor, focalizand in special pe relatia lui de stransa prietenie - chiar iubire intelectuala - cu smintitul Dean Moriarty, “sfantul prost” impatimit al vitezei si maniac al soselelor, si calatoriile lor nebunesti de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Insotindu-i pe acesti frumosi nebuni in goana lor dementa esti spectator pasiv intr-un carusel scapat de sub control, gata in orice clipa sa se zdrobeasca de coasta unui munte sau sa pice intr-o prapastie, dar cursa e atat de palpitanta incat iti doresti sa nu se termine niciodata. Mai mult, te cuprinde si nerabdarea de a te aseza la randul tau in scaunul soferului si a apasa pana la fund acceleratia urmandu-ti propriul itinerar.

"Prin orasele atipite din Illinois, unde limuzinele gansgsterilor erau o priveliste familiara, aparitia noastra a fost destul de neobisnuita: toti eram nebarbieriti, soferul era gol pana la briu, apoi mai erau cei doi vagabonzi si eu, pe bancheta din spate, tinandu-ma de centura de siguranta laterala, cu capul dat pe spate si cu o privire dispretuitoare. Aratam chiar ca o banda din California, sosita sa-i scoata din paine pe rasfatatii din Chicago, o banda de desperados scapati dintr-o puscarie de sub luna din Utah. Cand am oprit intr-un orasel la pompa, ca sa bem Coca-Cola si sa luam benzina, oamenii au iesit sa se uite la noi dar nu au zis nici pâs. [...] Curand purpuriul lua locul rosului, traversaram cel din urma din raurile fermecate si zariram in departare fumurile orasului Chicago. Venisem din Denver, via ferma lui Ed Wall, aproape o mie noua sute de kilometri, in exact saptesprezece ore, nepunand la socoteala cele doua petrecute in sant si cele trei de la ferma si alte doua la politia din Newton, Iowa. Cred ca am avut o medie de 110 km/h cu un singur sofer, de-a curmezisul intregii tari. Ceea ce e un record cam nebunesc."

Calatoriile descrise ofera o imagine deosebit de plastica a Americii tarziilor ani ‘40, cu autostrazile ei nesfarsite si campiile ei infinite, si a generatiei beat, caracterizata de o intensa sfarseala produsa de cautarea neobosita a exaltarii pe care doar gasirea “propriului drum” si a raspunsurilor la intrebarile existentiale o poate oferi. Preocupati de trairi cat mai senzoriale, de excese de orice fel, de depasirea propriilor limite si ignorarea tuturor conventiilor sociale, Sal, Dean si tovarasii lor de calatorie apar ca o banda de rebeli caraghiosi si imaturi insa cu suflete de poeti vagabonzi. Muzica ii insoteste permanet si devine un cadru esential al naratiunii, Kerouac efectuand cateva viraje ingenioase in istoria jazzului si a bop-ului cantat in acele vremuri la New York, Denver sau in Frisco. Periplurile lor sunt insa fara exceptie modele de supravietuire cu bani putini si descurcareala ingenioasa intr-o zona a societatii plasata intre subteran si periferie.

Acesta e unul din elementele cele mai percutante in roman: dezinteresul asumat pentru orice fel de confort personal si elanul iresponsabil care-i insoteste in roadtrip-urile lor. Desi Sal apare ca cel mai matur dintre ei, constient de nebunia tovarasului sau Dean Moriarty, si el e la fel de sedus de vizunea romantica a unei libertati absolute de miscare si a unei existente ‘dezradacinate’ in care tot ce conteaza de momentul. Conflictul sau interior impreuna cu conflictele celorlalte personaje cu sotiile, amicii sau rudele lor apar in mod repetat de-a lungul romanului, oferind unele din cele mai vivide si subtile caracterizari literare: una bazata deseori pe realitate. Nu in ultimul rand, stilul aparent nefinisat al autorului, convulsiv, observational si bogat in detalii istorico-culturale (care chiar daca sunt straine unui non-american contribuie la efectul de autenticitate) are ca rezultat un roman extrem de accesibil si captivant.

"Era cu totul remarcabil felul in care Dean o lua razna, iar apoi revenea deodata la sufletul sau - care cred ca e infasura intr-o masina rapida, un tarm de ocean unde sa ajunga si o femeie care sa-l astepte la capat de drum -, cu atata calm si ratiune de parca nimic nu s-ar fi intamplat.."

"Pentru o clipa doar, reusisem sa ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna s-o ating, iesirea completa din timpul cronologic in taramul umbrelor vesnice si miracolul simtit in intunecimea lumii muritoare si senzatia ca moartea ma imboldeste sa merg inainte, ca o fantoma care se urmareste pe sine insasi, iar eu ma grabesc, precum marinarii legati la ochi, pe o scandura de unde toti ingerii s-au aruncat in genunea sfanta a necreatului pustiu, ei, ingerii, preaputernice si de neinchipuit straluciri ale Miezului arzator al Mintii, infinite taramuri ale belsugului deschizand aripile si prabusindu-se in fermecate roiuri de fluturi ale paradisului."

"Marylou il privea pe Dean asa cum o facuse tot drumul, cu coada ochiului. Avea o expresie iritata si trista, ca si cum ar fi vrut sa-i taie capul si sa i-l ascunda in camera ei. Il iubea cu dusmanie si amaraciune pe omul care, in mod uimitor, era atat de stapan pe sine, furios, si dispretuitor si zanatic. Zambetul ei imbina un fel de credulitate afectuoasa cu o ura neimpacata care-mi dadea fiori, era o dragoste care, stia ea, nu avea sa rodeasca nicicand pentru ca, atunci cand ii privea chipul osos, cu falcile cazute, pe care se citea siguranta de sine si nepasarea tipic masculine, ea stia ca nebunia lui e fara leac. Dean era convins ca Marylou e o curva; stia el ca e o mincinoasa din nastere. Dar cand avea privirea aceea era dragoste in ea, iar cand Dean o baga in seama, se intorcea oferindu-i zambetul lui fals de cuceritor, cu fluturat de gene si dinti albi ca perlele..."