Noi, muzica si ei...
Un concert Nouvelle Vague e ceva destul de greu de pus in cuvinte care sa descrie concret in ce consta intreaga experienta. Scena nu anuta nimic extraordinar, nu explodeaza in sunet si lumina ca la unele concerte pop-rock sau de muzica electronica ci totul porneste alene, aparent fara chef si mai mult ca o runda de repetitii. Cu precizarea insa ca nimic nu suna nepotrivit iar instrumentistii sunt concentrati si constienti ca publicul e in fata lor. Muzica lor pare initial doar un intro care incalzeste o atmosfera deja sufocata de canicula unei zile de vara iar lumea deja transpirata casca gurile uscate in vreme ce concertul inca nici nu pare sa fi inceput.
Pana cand, deodata, acordurile de ghitara se articuleaza inteligent in tema usor recognoscibila a fantasticei piese compusa de The Cure - Lullaby - si simti cum te furnica pielea pentru ca la asta nu te asteptai. Vocea uneia din cele 3 vocaliste (probabil a exoticei cubanezo-americane Liset Alea) incepe tanguitor si se infiltreaza in zona cefei usor intepenite excitandu-ti simturile pentru ca apoi intrarea in joc a vaduvei negre cu rochie despicata pana-n talie (probabil Zulu) sa ti le trezeasca complet. Si e doar prima piesa. Lucrurile inca se desfasoara calm dar deja iti vine sa zambesti. O sa fie bine, iti zici. Suntem pe maini bune. E doar imposibil de cald. Poate pentru ca pe scena e si Melanie Pain si toate trei canta acum Master & Servant de la Depeche.
Afara e inca lumina. Soarele nu pare sa vrea sa apuna. Publicul incepe sa se dezmorteasca, mangaiat la fiecare 3-4 minute de un nou val clasic: The Killing Moon, Blue Monday, Dance with me, Guns of Brixton. Incepem sa dansam ghidati de aceeasi plina de verva Liset. Ne unduim chiar si pe cantecele mai depresive convinsi de adevarul promisiunii ca dupa ce soarele apune facem “party”. I Melt With You & Marian sunt ca niste saruturi cu gust de vodka si gin tonic. Suntem aproape beti de fericire dar nu ne exteriorizam.
Incep sa se distinga si proiectiile video, in majoritate bucati cinematice din noul val francez. Am recunoscut Bande A Part al lui Goddard. Iesim din comun. Fiecare, in sinea lui, se simte extraordinar. I just can’t get enough ne smulge vorbele din gura. Road to nowhere ne calauzeste pasii. Too Drunk To Fuck ne testeaza pudoarea. Fetele tipa vulgar si provocator dar publicul inca se codeste. This is not a love song. Niciodata nu va fi destula muzica buna. In schimb aplaudam constiinciosi si chiuim ostentativ.
Fredonam si le admiram la unison, femei si barbati, pe cele trei fiinte de pe scena. Cineva spune ca sunt atat de perfecte incat probabil ca nu stiu sa gateasca. Radem. De ce ar avea nevoie sa gateasca? Teenage Kicks e un cantec atat de catchy si de naiv, in totala opozitie cu balada Joy Division, Love will tear us apart. Si totusi, iubirea... Ea-i de vina. In sfarsit ne-am iesit din matca. Ma trezesc gandindu-ma daca cele 3 soliste impart o camera. Cred ca m-a batut soarele-n cap. M-am exclus complet din peisajul ala erotic. Oricum, Bizarre love triangle e interpretata acustic si doar pe doua voci. Asta e deja primul bis. In final au fost doua. Semn ca le-a placut de noi... In a matter of speaking. Si noua de ei... Putain putain. Asta e in franceza pentru “ce fain o fost, ma!”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?