07 mai 2010

Focul

"Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul lovind două pietre.
 Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om s-a lovit de prima întrebare,
 când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranță, să-și lumineze mâinile
 și teama de el.
 Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenușii,
 când vulturii coboară în noi
 și ne temem
."
 

Presupun că din când în când fiecare om trebuie să-și găsească propriul său foc. La fel cum fiecare națiune trece la un anumit răstimp prin câte-un foc pentru a-și (re)descoperi identitatea, tot astfel omul simplu trebuie să-și afle menirea tot la lumina unui foc. Și nu-i atât de simplu ca lovirea bucăților de cremene. Nu așa funcționează. Și nici nu stă câte un Prometeu la fiecare colț, gata să-ți aducă flacăra înțelepciunii care să-ți deschidă ție ochii asupra căii de urmat. Nu. Cred că e nevoie să-ți fii singur Prometeul și să te avânți în orb cu acea întrebare clară pe buze care să-ți dezvăluie răspunsul așteptat. Doar că e destul de dificil s-o formulezi competent. Poate că implică un anume tip de singurătate, o izolare voită față de toată gălăgia asta care ne învăluie perfid, ne împresoară și ne sufocă de-a dreptul cu răspunsuri pentru întrebări nepuse care nu vor apuca să fie formulate niciodată. Poate că cel puțin o dată în viață fiecare are nevoie de propriile sale 40 de zile în pustiu, nu pentru a-l caută pe D-zeu, nu pentru a rezista ispitei necurate, ci pentru a se autodescoperi în liniște, a ajunge la o bună înțelegere cu spiritul său și a-și formula întrebarea. Dând ochii cu sine, luând contact cu fricile cele mai intime fără acea siguranță a cadrului familiar, îți vei conștientiza altfel singurătatea sau chiar un alt tip de singurătate, mai profundă, și, cine știe, poate vei striga exact acea întrebare. Și focul revelației va izbucni pentru ca să nu se mai stingă niciodată, îți va lumina răspunsul și urmele rătăcirilor de până atunci se vor cicatriza sub flacăra tămăduitoare iar vulturii ce din înaltul cerului pândeau decesul tău spiritual vor fi zburat cu aripile pârjolite.

5 comentarii:

  1. Cât de frumos spus. I am speechless. Ca în cazul majorităţii articolelor tale, nimic nu mai poate şi nu trebuie adăugat. Şi îţi dau foarte mare dreptate. Uneori, chiar ai nevoie de 40 de zile în pustiu. E foarte greu să faci asta în tumultul zilelor cotidiene, că veşnic va fi cineva să te scoată din meditaţie. De aia, mie îmi vine să mă iau să plec uneori ... nu ştiu unde, dar undeva unde să nu cunosc pe nimeni. Mi-ar fi teribil de greu că sunt una din acele fiinţe care are nevoie de oameni în jur, pe care să-i bucure cum poate, dar, chiar dacă nu pentru aşa o lungă perioadă, uneori tot mă închid undeva în mine.

    Cred că cel mai greu lucru e să stai doar tu cu tine, tocmai pentru că e destul de dificil să-ţi recunoşti ţie unele lucruri, dar e foarte util.

    (Nu ştiu exact ce-am vrut să spun. Am lăsat cuvintele să curgă pe măsură ce-mi ieşeau din minte.)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ciudat sau nu, acelasi gand de evadare spre necunoscut ma bantuie si pe mine.

    RăspundețiȘtergere
  3. Oh, nici nu as sti ce sa-ti zic, mereu ti-am zis ca parca scrii din sufletul si mintea mea. Eu incerc macar o data pe an sa fac perioada asta de evadare si cred ca anul asta va fi destul de curand.
    Cred ca trebuia sa fii artist, ai chestia asta undeva in gene, nu-i musai faina, ea chinuie.

    RăspundețiȘtergere
  4. @unknowname: da, dar e un chin placut cel mai adesea.

    @boss: chiar asa :)

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?